E un pic usor. E un pic prea usor sa te uiti la altii si sa zici ca viata lor e usoara sau ca nu e asa de grea ca a ta sau ca problemele lor nu conteza sau nu trebuie sa conteze sau ca ar trebui sa se resemneze pur si simplu la faptul ca nu pot controla anumite lucruri. E un pic usor sa fi egoist. Toti suntem chiar daca vrem sau nu, odata si odata egoisti. Pentru cateva secunde fiecare dintre noi se gandeste ca are o problema. Poate ca nu ar trebui sa fie o problema asa de mare, dar atunci, in momentul in care ai o anumita problema fiecare vrea sa arunce tot ce a invatat pe geam si sa se ia la bataie cu persoana cu care s-a certat sau persoana pe care o invinuieste pentru tot ce se intampla chiar daca acea persoana este sau nu vinovata. Pentru o scurta perioada, cand credem ca avem dreptate, suntem toti copii mici care au nevoie de parinti lor, de nimeni altcineva decat de bratele calde si comfortabile ale mamei care zice ca totul o sa fie bine si bate usa de care te-ai impiedicat atunci cand tu nu vezi micutul colt de jos al usii si te lovestii si plangi si plangi ca si cum lumea are un sfarsit exact in acel moment. Si chiar are un sfarsit, in momentul ala pentru tine e sfarsitul. Dar trece repede pentru ca mirosul mamei, mirosul sigurantei ia repede locul socului si intr-un final, te opresti si iar te joci. Numai ca noi nu ne jucam. Ne trezim la realitatea limitata de constrangeri si o eticheta, actualizata sau nu, eticheta. Eticheta care ne pune pe toti in bule de aer cu un mic aparat care face ferestre in bule. Dar eticheta nu ne spune cum sa folosim aparatul. Cand invatam bunele maniere ale etichetei putem sa folosim pentru ceva vreme aparatul si sa facem ferestre, sa lipim doua bule, sa socializam cu limita discreta a etichetei. Dar apoi nu toti au aceeasi eticheta discreta. Unii au bule de sapun sau chiar de sampon, asadar au nevoie de arme mai puternice. Dar nu exista arme mai puternice. E acelasi mic dispozitiv ce gaureste aerul bulelor si trebuie , deci, sa disipe incet sapunul, disipare care aparent este usoara, parca bulele nici nu sunt acolo, parca nu mai au nevoie de micuta masinarie, dar oamenii din bula de aer au grija sa iti aminteasca ca nu esti ca ei. Au grija sa iti aminteasca ca sapunul nu e acelasi lucru ca aerul. Acolo, in bulele astea, toti suntem fragili, dar unii au incredere in ei, destula cat sa nu fie fragili deloc. Nesiguranta, in balonasele astea, impiedica arma sa functioneze sau o deregleaza. O face sa faca ferestre mai mici si nu te lasa sa lipesti bule.
Poate visez eu gresit, dar sper sa se sparga bulele si sa nu mai conteze nesiguranta, eticheta, sa nu mai conteze decat incomensorabilul si delicatul suflet, sa nu mai conteze nimic altceva decat plutitoarea inima, sa nu mai fie limite prin care sa nu mai vezi, sa nu mai fie garduri vii care sa ascunda trandafiri, si nu mai fie, asadar, buruiene care sa ingroape crinii imperiali. Dar cred ca totusi nu e un vis care poate fii dus la zenit. E doar o inocenta si trista fantezie...